SĂPTĂMÂNA DE RUGĂCIUNE 5-12 IANUARIE 2025
VREDNICI DE CHEMAREA PRIMITĂ
Efeseni 4:1, 20-32
– Vrednici de chemarea primită, prin înnoirea duhului minții
– Vrednici de chemarea primită, prin îmbrăcarea în omul cel nou
– Vrednici de chemarea primită, prin spunerea adevărului
– Vrednici de chemarea primită, prin a nu da prilej diavolului
– Vrednici de chemarea primită, prin a lucra cinstit
– Vrednici de chemarea primită, printr-o vorbire plină de har
– Vrednici de chemarea primită prin a nu-l întrista pe Duhul Sfânt
– Vrednici de chemarea primită prin a fi buni unii cu alții
Contributori:
Cornel Haureș – prezbiter BCE „Providența” Suceava, președinte BCER
Emanuel Dobrin – pastor BCE Cisnădie, comisia de învățământ
Mihail Ciopașiu – prezbiter BCE „Antiohia” București, comisia de învățământ
Viorel Ciobanu – prezbiter BCE Dorohoi, comisia de învățământ
Valentin Ursache – prezbiter BCE Iași, comisia de învățământ
Emanuel Răduț – prezbiter BCE Craiova
Emanuel Ciupe – pastor BCE „Diaconia” Suceava
Andrei Pînzaru – prezbiter BCE Brașov
Onisim Bizu – prezbiter BCE Pordenone Italia
Redactare și editare finală: Emanuel Dobrin
Acest material a fost supus aprobării Comisiei de Învățământ, Comitetului Executiv și Consiliului Național al BCER, fiind aprobat. Materialul a fost publicat în Revista „Calea Credinței”.
Biserica Creștină după Evanghelie din România
Cisnădie, noiembrie 2024 @ Vrednici de chemarea primită
EDITORIAL
Chemarea primită de cei credincioși este un apel pentru o viață trăită în sfințenie, atât la nivel personal, cât și la nivel comunitar. Însă sfințenia nu vine din capacitățile noastre, din abilități sau din cultura pe care o avem. Nici măcar eleganța și bunul simț nu pot plăsmui în noi sfințenia. Ea vine din Dumnezeu, din Hristos, din Duhul Sfânt, din lucrarea Sfintei Treimi în ființa umană. Însă, apostolul Pavel ne îndeamnă să fim „vrednici de chemarea primită” (Efeseni 4:1), arătând astfel că trăirea noastră trebuie să reflecte valorile Împărăției lui Dumnezeu. În săptămâna care ne stă în față vom parcurge o parte din textul biblic ales pentru definirea temei și vom încerca să înțelegem că această chemare la a trăi în sfințenie trebuie să fie vizibilă în tot ce gândim, vorbim, facem și simțim. Doar atunci când sfințenia este vizibilă în viața noastră, suntem vrednici de chemarea lui Hristos.
Această vrednicie începe cu înnoirea duhului minții, fapt care presupune schimbarea gândirii după voia lui Dumnezeu, părăsind gândirea păcătoasă. Urmează îmbrăcarea în omul cel nou, un mod de viață caracterizat de sfințenie și adevăr, de prezența continuă a Duhului Sfânt în om. Spunerea adevărului este o altă dovadă a vredniciei chemării la sfințenie și presupune evitarea ipocriziei și a înșelăciunii. Trebuie să ne așezăm sub autoritatea jertfei Domnului Hristos, refuzând să oferim diavolului prilej să degradeze viețile noastre. Vrednicia chemării la sfințire se vede și în faptele noastre. Lucrul cinstit și vorbirea plină de har sunt semne clare ale unui caracter transformat, în timp ce suntem îndemnați să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt, ci să trăim în bunătate, în milă și în iertare.
A fi vrednic de chemarea primită înseamnă a trăi o viață demnă de Evanghelie. Aceasta este adevărata mărturie a unui credincios. (Emanuel Dobrin)
DUMINICĂ 5 IANUARIE 2025
Vrednici de chemarea primită, prin înnoirea duhului minții „să vă înnoiți în duhul minții voastre” – Efeseni 4:1, 20-32
Chemarea primită are două dimensiuni: una personală și una comunitară. Dimensiunea personală este aceea de „a fi sfânt și fără prihană înaintea lui Dumnezeu”, în timp ce dimensiunea comunitară este de „a fi, toți împreună, un templu sfânt în Domnul”. Dimensiunea personală o determină pe cea comunitară, nicio comunitate neputând pretinde că este un templu sfânt dacă acest lucru nu este o realitate a fiecărui credincios în parte.
Purtarea într-un chip vrednic de această chemare implică înnoirea duhului minții și se explică prin curățirea și eliberarea minții din stricăciunea produsă de păcat și de efectele acestuia. Trecerea de la deșertăciunea gândurilor și de la mintea întunecată la mintea înnoită se face prin lucrarea înfăptuită de Hristos prin jertfa Lui. La nivel practic lucrurile sunt simple: cum gândim așa vom și trăi.
Procesul mântuirii implică înnoirea minții ca centru al gândirii, al credinței, al rațiunii și al motivației de a trăi și de a acționa într-un fel plăcut lui Dumnezeu. Nașterea din nou începe prin înnoirea minții, iar biruința este legată de tiparele de gândire asumate (Rom. 12:1-2) și de menținerea activă a înnoirii minții prin neprihănirea care vine din Cuvântul lui Dumnezeu. Când procesul continuu al înnoirii minții este frânat, mai devreme decât ne putem imagina, mintea ne va întoarce la tiparele vechi și păcătoase de gândire și trăire.
Înnoirea minții oferă capacitatea spirituală și morală de a deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită (Rom. 12:2). Profunzimea acestei deosebiri trece pragul unei gândiri coerente și evidențiază un caracter transformat de Duhul Sfânt. Cugetul curat conduce omul către pasul botezului ca o mărturie a înnoirii lucrate de Cuvânt (1 Pet. 3:21). Înnoirea minții garantează păstrarea tainei credinței (1 Tim. 3:9), în timp ce ne îndreptățește să slujim Domnului (Evr. 9:14, 2 Tim. 1:3). Cugetul curat al celor credincioși îi face pe cei care se împotrivesc Evangheliei să rămână de rușine față de purtarea bună în Hristos (1 Pet. 3:16). Așadar, angajamentul nostru față de chemarea lui Dumnezeu implică perseverență în reînnoirea minții, astfel încât fiecare zi să reflecte vrednicia chemării primite.
Moment de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu:
– pentru lucrarea de înnoire a duhului minții pe care o face Duhul Sfânt;
– pentru Cuvântul Domnului care aduce soluția pentru fiecare circumstanță în care mintea ni se întoarce în spațiul întunecat al deșertăciunii;
– pentru efectele sfinte ale înnoirii minții.
Moment de smerenie, pocăință și cerere înaintea lui Dumnezeu:
– ne smerim pentru a putea avea parte de harul înnoitor al minții în fiecare moment al vieții;
– ne pocăim pentru momentele în care mintea s-a întors în spațiul deșert al păcatului;
– cerem lui Dumnezeu să lucreze înnoirea minții în cât mai mulți oameni.
LUNI 6 IANUARIE 2025
Vrednici de chemarea primită, prin îmbrăcarea în omul cel nou
„Îmbrăcați în omul cel nou” – Efeseni 4:1, 20-32
Comportamentul vrednic de chemarea primită, în mod personal și comunitar, se observă în dezbrăcarea de omul cel vechi și îmbrăcarea în omul cel nou creat după chipul lui Dumnezeu. Îndemnul se adresează modului de trăire, felului în care ne raportăm la Dumnezeu și la cei din jur. Expresiile folosite în versetele anterioare: „să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii” și „felul vostru de viață din trecut” descriu omul cel vechi, caracterizat de o minte păcătoasă, îndepărtat de sfințenia lui Dumnezeu, cu o inimă împietrită, fără vreo remușcare pentru modul depravat de trai. Îmbrăcarea în omul cel nou este o chemare continuă la sfințirea prin care ne conformăm voii lui Dumnezeu. Este o transformare interioară, care se reflectă în viața exterioară.
Îmbrăcarea în omul cel nou este o nouă creație. Hristos ia chip în noi, omul nou fiind asemenea chipului Său. Însă acest proces nu este un eveniment unic, ci un angajament continuu de a trăi o viață sfântă vrednică de chemarea primită. Îmbrăcarea în omul cel nou, „făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul”, nu este o îmbunătățire a omului vechi, o calmare a degradării comportamentale și o atenuare a lipsei de integritate, ci este experiența profundă a nașterii din nou. Este manifestarea neprihănirii și a sfințeniei prin adevăr în vederea schimbării noastre. Doar așa suntem vrednici de chemarea primită; fără naștere din nou nu există sfințenie, nu există vrednicie pentru chemarea primită.
Îmbrăcarea în omul cel nou ne angajează în procesul aprofundării cunoașterii lui Isus Hristos, în realitatea continuă de înnoire „spre cunoștință” (Col. 3:10, Filipeni 3:10) în vederea asemănării cu El. Totul se întâmplă printr-o relaționare personală cu Isus Hristos, cu realitatea jertfei Sale mântuitoare. La nivel existențial sau de viețuire, îmbrăcarea în omul nou implică străduința scoaterii mădularelor noastre de sub autoritatea și faptele întunericului și angajarea lor în slujba neprihănirii (Rom. 6:13). Dezbrăcarea de omul vechi, al poftelor, și îmbrăcarea cu omul nou, este atât dovada învierii noastre cu Hristos (Col. 2:10-12), cât și indiciul vredniciei chemării de care am avut parte. Să fim vrednici de chemarea la sfințenie prin îmbrăcarea în omul cel nou!
Moment de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu:
– pentru chipul Fiului Său pe care Îl lucrează în noi;
– pentru transformarea produsă de Duhul Sfânt;
– pentru promisiunea și certitudinea de a ne schimba în omul cel nou.
Moment de smerenie, pocăință și cerere înaintea lui Dumnezeu:
– ne smerim pentru ca îmbrăcarea în omul cel nou să fie realitatea pe care s-o trăim fiecare;
– ne pocăim pentru momentele de slăbiciune în care am trăit sub impulsul omului vechi și am îmbrăcat din nou hainele vechi în gândire, vorbire și purtare;
– cerem putere pentru a fi statornici în îmbrăcarea în omul cel nou.
MARȚI – 7 IANUARIE 2025
Vrednici de chemarea primită, prin spunerea adevărului
„fiecare să spună aproapelui său adevărul” – Efeseni 4:1, 20-32
De la înnoirea minții și îmbrăcarea în omul cel nou, apostolul Pavel duce comportamentul vrednic de chemarea primită la nivelul relațiilor umane, exemplificat prin spunerea adevărului. „Lăsați-vă de minciună!”, sfătuiește apostolul, și „fiecare să spună aproapelui său adevărul pentru că suntem mădulare, unii altora”. Minciuna sau orice altă formă verbală de falsificare, alterare sau denaturare a adevărului, nu au loc în comportamentul celor chemați a fi sfinți și asemenea lui Isus Hristos. Lucrarea jertfitoare a Domnului Isus eliberează de minciună și pune adevărul în inima omului.
Cuvintele apostolului Pavel sunt preluate din gândirea și rostirea profetului Zaharia care particularizează rostirea adevărului în următoarele expresii: „Judecați la porțile voastre după adevăr și în vederea păcii!” (Zah. 8:16) și „Să nu iubiți jurământul strâmb!” (Zah. 8:17). Chemarea lui Zaharia are în vedere stabilirea adevărului ca reper pentru vorbire și pentru decizii. Spunerea adevărului și depărtarea de minciună sunt trebuințe sociale, relaționale, cerute de Dumnezeu. Așa afirma și Hristos în predica de pe munte: „Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău!” (Mat. 5:37).
Cum se exemplifică vrednicia de a fi chemat la sfințenie, prin spunerea adevărului? Cel care spune adevărul este demn de a locui în Casa Domnului (Ps. 15:2). Însă nu e vorba despre o rostire dreaptă conjuncturală, ci de adevărul ca mod de viață. „Cine spune adevărul face o mărturisire dreaptă, dar martorul mincinos vorbește înșelăciune (Prov. 12:17). În timp ce martorul mincinos creează confuzie și haos, cel care spune adevărul face mai mult decât să confirme realitatea, el devine un instrument al dreptății lui Dumnezeu. Rostirea adevărului este și un mijloc de salvare: „Martorul care spune adevărul scapă suflete, dar cel înșelător spune minciuni” (Prov. 14:25).
Valoarea rostirii adevărului sau a minciunii se observă în impactul asupra altora. Adevărul poartă în sine puterea eliberării (Ioan 8:32). Ar mai fi încă ceva: „Buza care spune adevărul este întărită pe vecie, dar limba mincinoasă nu stă decât o clipă” (Prov. 12:19). Minciuna este efemeră, în timp ce rostirea adevărului are valoare eternă. Să fim vrednici de chemarea la sfințenie prin rostirea adevărului.
Moment de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu:
– pentru că El este Adevărul;
– pentru că, prin jertfa Domnului Hristos, am fost scoși din împărăția minciunii și așezați în Împărăția adevărului;
– pentru că rostirea adevărului nu înjosește niciodată;
– pentru că ne-a transformat vorbirea într-una adevărată și aducătoare de har.
Moment de smerenie, pocăință și cerere înaintea lui Dumnezeu:
– ne smerim în fața lucrării transformatoare a harului divin;
– ne pocăim de tot ce am stricat prin minciună și prin vorbe lipsite de adevăr;
– cerem putere pentru a spune adevărul din inimă de fiecare dată;
– cerem Domnului milă pentru cei care trăiesc departe de adevăr, în minciună.
MIERCURI – 8 IANUARIE 2025
Vrednici de chemarea primită, prin a nu da prilej diavolului
„Să nu dați prilej diavolului” – Efeseni 4:1, 20-32
Îndemnul de a nu da prilej diavolului este strâns legat de hotărârea de a trăi într-un mod care să arate vrednicie față de chemarea primită de a fi sfinți. Viața nouă în Hristos presupune renunțarea la comportamentele vechi și păcătoase, tocmai pentru a nu permite diavolului să-și continue influența demonică.
Prilejurile oferite diavolului sunt mai mult decât o cădere, arătând un mod de viață în care diavolul este mai prezent decât Dumnezeu. Întregul context din Efeseni 4 arată că permisivitatea morală, gândurile mizere, atitudinile păcătoase și neglijența spirituală sunt prilejuri oferite diavolului pentru a distruge.
A nu da prilej diavolului înseamnă a nu oferi spațiu, portițe, uși deschise sau alte contexte prin care diavolul să se simtă confortabil în viața ta. Mai mult, a nu da prilej diavolului înseamnă ațintirea privirii la Hristos (Evr. 3:1), așezarea gândurilor în robia lui Hristos (Col. 3:2), punerea mădularelor în slujba neprihănirii (Rom 6:13) și aducerea vieții ca o jertfă sfântă și plăcută lui Hristos (Rom. 12:1-2), tocmai ca diavolul să nu găsească nicio fisură prin care să se strecoare în interiorul vieții.
Apostolul Pavel exemplifică „a nu da prilej diavolului” prin interzicerea mâniei. Expresia „mâniați-vă și nu păcătuiți” nu oferă libertatea de a te mânia, ci atrage atenția că acolo unde apare mânia se creează o situație favorabilă pentru păcat, prielnică diavolului pentru a fura, a junghia și a distruge (Ioan 10:10). Chiar și iertarea trebuie oferită pentru a nu oferi prilej diavolului (2 Cor. 2:10-11).
Evitarea oricărui „prilej oferit diavolului” autentifică vrednicia de a fi chemați la sfințenie. Libertatea sfințeniei nu este libertate pentru prilejurile diavolului (Gal. 5:13), iar fuga de păcat nu este o dovadă de slăbiciune (2 Tim. 2:22). Evitarea prilejurilor pentru diavol ne crește în relația cu Dumnezeu și ne întărește mărturia comunitară. Ne menține conștiința curată (Fp. 24:16) și ne oferă biruința asupra păcatului prin limitarea lucrării celui rău și prin evitarea trăirii consecințelor păcatului (Gen. 4:7). A nu oferi prilej diavolului arată puterea spirituală venită din harul divin (1 Ioan 2:14), precum și existența roadei Duhului Sfânt (Gal. 5:23 înfrânarea) în viața creștinului. În final, această evitare a prilejurilor oferite diavolului ne va fi răsplătită etern. Așadar, suntem vrednici de chemarea la sfințenie prin a nu oferi diavolului niciun prilej.
Moment de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu:
– Îl lăudăm, pentru că, prin cruce, Hristos l-a biruit pe diavol;
– Îi mulțumim pentru că nu suntem în neștiință despre planurile celui rău;
– Îi mulțumim pentru că, prin lucrarea Lui, ne oferă și nouă biruință asupra diavolului.
Moment de smerenie, pocăință și cerere înaintea lui Dumnezeu:
– ne smerim, știind că prin puterile noastre nu îl putem birui pe cel rău;
– ne pocăim pentru momentele în care, prin diferite situații, am dat prilej diavolului;
– cerem putere lui Dumnezeu pentru a fi biruitori în lupta spirituală în care suntem angrenați.
JOI – 9 IANUARIE 2025
Vrednici de chemarea primită, prin a lucra cinstit
„Să lucreze la ceva bun!” – Efeseni 4:1, 20-32
Chemarea la sfințenie are în vedere întreaga viață umană. Suntem vrednici de această chemare atâta vreme cât sfințenia rămâne reperul inconfundabil al existenței. Apostolul Pavel discută practic: „Cine fura să nu mai fure ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun ca să aibă ce să dea și celui lipsit!”. În mod practic, existența umană pare a putea fi asigurată fie prin hoție sau furt, fie prin lucru cinstit. Diferența este dată de accentul pus pe sfințenie. Omul chemat la sfințenie va lucra cinstit, nefăcând din furt sau hoție o alternativă mai ușoară pentru câștiguri.
Textul scris de către apostolul Pavel pune în evidență transformarea adusă de chemarea la sfințenie. „Cine fura să nu mai fure!” sunt cuvintele care arată renunțarea la păcat. Hoția se transpune în egoism, lăcomie și neîncredere în Dumnezeu și se combate prin pocăință.
Expresia „să lucreze la ceva bun!” este dovada responsabilității muncii cinstite, a încrederii în faptul că Dumnezeu binecuvântează lucrul cinstit (Deut. 16:15, 28:12). „Să aibă ce să dea și celui lipsit!”, sugerează că munca cinstită satisface nevoile proprii, dar îi ajută și pe alții. Un om chemat la sfințenie nu se compromite prin furt, ci va munci pentru el, dar se va implica și în nevoile celor din jur.
Dacă totuși existența umană poate fi asigurată oarecum prin furt și hoție, ce implică asumarea lucrului cinstit? Mai întâi, lucrul cinstit reflectă asemănarea cu Hristos prin asumarea muncii pentru pâinea cea de toate zilele (2 Cor. 8:21) și oferă o mărturie puternică a transformării adusă de Evanghelie (Mat. 5:16). Apoi, la nivel personal, prin muncă cinstită, omul își păstrează conștiința curată (2 Cron. 34:12) și integritatea vieții (Prov. 21:25). Mâinile curate arată vrednicia ridicării lor către Cer (1 Tim. 2:8). În final, munca cinstită oferă resursele necesare existenței (Prov. 13:4). În timp ce leneșul și hoțul ajung în impas tocmai din cauza evitării muncii cinstite, cel harnic este săturat de munca lui, iar pe lângă el supraviețuiesc și alții. Iov este un model de om care, lucrând cinstit, și-a asigurat traiul personal, dar a fost un real ajutor pentru cei săraci, văduvi sau bolnavi (Iov 31:15-18). Vrednicia chemării la sfințenie trebuie să fie vizibilă în asumarea cinstită a muncii.
Moment de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu:
– Îi mulțumim pentru că El ne dă pâinea pentru fiecare zi;
– Îi mulțumim pentru că El binecuvântează lucrul mâinilor noastre;
– Îi mulțumim pentru că El ne-a chemat la cinste chiar și în lucrul material.
Moment de smerenie, pocăință și cerere înaintea lui Dumnezeu:
– ne smerim în fața Celui din mâna cărora le primim pe toate;
– ne pocăim pentru situațiile în care am trăit în necurăție și lipsă de cinste în cele materiale;
– cerem să ne ajute să lucrăm cinstit, să avem dorința de a da și altora;
– Îi cerem Domnului să ne ajute ca și prin dimensiunea materială a vieții să arătăm că suntem vrednici de chemarea Sa.
VINERI – 10 IANUARIE 2025
Vrednici de chemarea primită, printr-o vorbire plină de har
Rostim cuvinte pline de har – Efeseni 4:1, 20-32
Capacitatea umană de a vorbi ne aduce aminte că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Animalele nu au această capacitate. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care poate comunica și ne-a înzestrat și pe noi cu acest dar. Problema este că păcatul a afectat inclusiv vorbirea noastră (Iacov 3), iar aceasta este folosită în moduri greșite. De aceea, a fi vrednic de chemarea primită are de a face și cu modul în care vorbim. Cuvintele pot fi o unealtă a harului sau o armă care rănește. Vorbirea trebuie supusă călăuzirii Duhului Sfânt pentru a putea rosti adevărul în dragoste (Efeseni 4:15), pentru a aduce binecuvântare, nu blestem (Romani 12:14) și pentru a ne feri limba și buzele de cuvinte înșelătoare (Ps. 34:13).
Apostolul Pavel are o dublă chemare pentru noi. Pe de-o parte, ne cere să nu folosim sub nicio formă vreun cuvânt stricat, iar pe de altă parte să ne înfrânăm vorbirea, fapt care arată că avem suficientă putere prin Duhul Sfânt pentru a face acest lucru. Vorbirea trebuie să fie ziditoare, să țintească spre beneficiul spiritual al celuilalt. Vorbirea trebuie să fie conformă nevoii de har, asta înseamnă că înțelepciunea în vorbire este necesară pentru a ști când, cum și ce trebuie să spunem. Vorbirea noastră trebuie să ofere har interlocutorilor, urmând în felul acesta modelul Domnului Isus. Scriptura ne cheamă la acest nivel superior: vorbirea duhovnicească ce oferă har. Dacă gura vorbește din prisosul inimii (Luca 6:45), problema vorbirii stricate este, în cele din urmă, o problemă a inimii.
Cuvântul bine venit la timpul potrivit înveselește inima (Prov. 12:25, Is. 50:4), în timp ce răspunsul blând potolește mânia (Prov. 15:1). Gura celui neprihănit scoate înțelepciune (Prov. 10:33), iar limba înțelepților aduce vindecare (Prov. 12:18). Apostolul Iacov alocă un spațiu imens discuției despre vorbire afirmând că „dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul” (Iac. 3:2). Este vorba despre maturitate spirituală și despre faptul că dacă limba poate fi stăpânită, toate celelalte atitudini ale vieții pot fi ținute sub control. Astfel, cuvintele pe care le folosim arată vrednicia de a fi chemați la sfințenie.
Moment de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu:
– Îl lăudăm pentru că, prin creație, El ne-a înzestrat cu capacitatea de a vorbi;
– Îi mulțumim pentru exemplul Domnului Isus de vorbire cu har și înțelepciune;
– Îi suntem recunoscători Domnului pentru nașterea din nou și locuirea Duhului Sfânt în noi prin care putem avea o vorbire duhovnicească.
Moment de smerenie, pocăință și cerere înaintea lui Dumnezeu:
– ne smerim în fața Cuvântului mântuitor de care ne-a făcut El parte;
– ne pocăim pentru momentele în care vorbirea noastră nu a fost cu har și dreasă cu sare;
– cerem putere pentru a ne înfrâna de la cuvinte stricate și pentru a rosti cuvinte duhovnicești;
– cerem ca relațiile noastre să fie caracterizate de har în vorbire, pentru ca unitatea bisericii să se întărească.
SÂMBĂTĂ – 11 IANUARIE 2025
Vrednici de chemarea primită prin a nu-L întrista pe Duhul Sfânt
„Să nu-L întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” – Efeseni 4:1, 20-32
Vrednicia pentru chemarea la sfințenie te pune față în față cu Sfințitorul, Duhul Sfânt, persoană a Treimii Dumnezeiești. Lucrarea Lui este tot ceea ce este sfânt și duhovnicesc în om, iar fără Duhul Sfânt nu putem vorbi despre chemarea de a fi sfânt sau despre duhovnicie. În lucrarea pe care o face în om, Duhul Sfânt nu poate fi substituit. Acest aspect definește unicitatea și indispensabilitatea lucrării Duhului Sfânt în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului.
În pasajul din Efeseni 4:20-32 sunt descrise stări, atitudini și fapte reprobabile care nu au de-a face cu cel credincios, deoarece produc îndepărtare de Dumnezeu și întristarea Duhului Sfânt. Trăirea după îndemnurile Duhului (Rom. 8:1) este o relație exclusivă asumată prin cunoașterea Duhului Sfânt. Întristarea Duhului Sfânt înseamnă a gândi, a vorbi și a acționa în dezacord cu voia lui Dumnezeu, fapt care te pune în postură antagonică față de toată lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Domnului este Duhul Sfințeniei (Rom. 1:4) care L-a dovedit pe Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului necunoscut de lume, dar locuind în cei chemați la sfințenie (Ioan 14:17). Este și Duhul Harului (Evr. 10:29) care oferă harul sfințirii prin sângele lui Hristos. Este și Duhul Credinței (2 Cor. 4:13) care împuternicește mărturia celor sfinți.
Întristarea Duhului Sfânt este încercarea de a pune la îndoială toată această lucrare pe care o face El.
„Să nu-L întristați pe Duhul Sfânt!” îndeamnă apostolul, Duhul fiind pecetea pentru ziua răscumpărării. Neîntristarea Duhului asigură prezența roadei Lui în om (Gal. 5:22-23), precum și împuternicirea credinciosului pentru diferite lucrări prin oferirea darurilor Sale (1 Cor. 12:4).
A nu-L întrista pe Duhul înseamnă acceptarea călăuzirii Lui pentru fiecare moment al vieții (Ioan 16:13), inclusiv în rugăciune (Iuda 20). Apoi, în mijlocul prigoanelor, Duhul Sfânt ca Duh al Slavei se odihnește peste cel care s-a ferit de a-L întrista și a rămas credincios (1 Pet. 4:14). A nu-L întrista pe Duhul Sfânt este dovada umblării după lucrurile Lui (Rom. 8:6). Vrednicia noastră de a fi chemați la sfințenie este condiționată, astfel, de prezența Duhului Sfânt în noi.
Moment de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu:
– Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru harul mântuitor de care ne-a făcut parte;
– Îi mulțumim pentru Duhul Său cel Sfânt care locuiește în noi și ne călăuzește;
– Îi mulțumim pentru rodul lucrării Duhului Sfânt în noi: suntem născuți din nou;
– Îi mulțumim pentru că Duhul Sfânt întărește mărturia credinței noastre.
Moment de smerenie, pocăință și cerere înaintea lui Dumnezeu:
– ne smerim și recunoaștem măreția lucrării Duhului Sfânt în noi;
– ne pocăim pentru situațiile în care Duhul Sfânt a fost întristat prin felul nostru de trăi;
– Îi cerem Domnului să ne dea harul pocăinței și să ne mai cerceteze prin Duhul Lui când ne îndepărtăm de El;
– Îi cerem Domnului să lucreze în noi umblare continuă în Duhul Sfânt.
DUMINICĂ – 12 IANUARIE 2025
Vrednici de chemarea primită prin a fi buni unii cu alții
„Fiți buni unii cu alții!” – Efeseni 4:1, 20-32
Vrednicia față de chemarea primită la sfințenie trebuie să fie vizibilă și în domeniul relațiilor. „Fiți buni unii cu alții!”, afirmă apostolul. Harul transformă oamenii și implicit relațiile pe care le au între ei. Cuvintele lui Pavel reprezintă un îndemn pentru o viață definită de trăsături specifice naturii divine, iar mesajul de fond este că relațiile unui om credincios chemat la sfințenie trebuie să reflecte bunătatea, mila și iertarea. Antiteza formulată prin termenul „dimpotrivă” arată spre necesitatea obligatorie a unor relații modelate de sfințire.
Apostolul Pavel enumeră șase stări rele (păcate) care degradează viața omului: amărăciunea, iuțimea, mânia, strigarea, clevetirea, răutatea (Ef. 4:31). Apoi, în contrast, prezintă trei trăsături hristice: bunătatea, mila și iertarea. Așezate unele lângă altele, se poate observa că cele trei atitudini hristice sunt soluția pentru eliberarea de sub acele stări care degradează viața. Astfel, înțelegem că nu este suficientă dezbrăcarea de omul vechi, ci este necesară îmbrăcarea în omul nou (Rom. 6:19). Dumnezeu fiind bun (Ps. 86:5), milos (Iona 4:2) și iertător (Ps. 99:8), iar față de credincioși se poartă cu bunătate (Ef. 2:7), cu milă (Mar. 1:41) şi cu iertare (Col. 3:13).
Relațiile dintre cei chemați la sfințenie atât în mod personal, cât și comunitar, trebuie să fie așezate în modelarea produsă de bunătate, milă și iertare. În acestea se observă devenirea credinciosului înspre asemănarea cu chipul lui Hristos.
Bunătatea este o formă de grijă altruistă și sacrificială pentru binele altora. Literar înseamnă „ceea ce este potrivit sau adecvat unei nevoi”. Bunătatea este produsă de Duhul Sfânt care locuiește în credincios (Gal. 5:22), fiind ceea ce face farmecul unei vieți (Prov. 19:22). Mila duce spre o dimensiune mai profundă de compasiune, sensibilitate și afecțiune fată de alții. Dorința de a purta sarcinile unii altora este o formă de milă (Gal. 6:2). Cei chemați la sfințenie sunt îndemnați să fie plini de milă (Lc. 6:36), milostivii fiind fericiți de Hristos (Mat. 5:7) și au parte de bine (Ps. 112:5).
Iertarea este renunțarea la răzbunare și asumarea atitudinii de dragoste. Literar înseamnă „fiţi plini de har”, iar harul iartă şi restaurează. Baza iertării este jertfa Domnului Isus, iar îndemnul este „Iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos!” (Ef. 4:32, Col. 3:13).
Moment de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu:
– Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că este Sfințitorul nostru;
– Îi mulțumim pentru că este bun, milos și iertător cu noi;
– Îi mulțumim pentru că, prin har, ne-a adus iertarea şi împăcarea cu El.
Moment de smerenie, pocăință și cerere înaintea lui Dumnezeu:
– ne smerim și recunoaștem că fără Hristos n-am fi beneficiat de mântuire;
– ne pocăim pentru momentele în care mila, bunătatea și iertarea au fost înlocuite de amărăciune și mânie;
– cerem ca fiecare să fim oameni ai bunătății, ai milei și ai iertării și să cultivăm relații de bunătate, de milă şi de iertare între noi.
Domnul să ne ajute! Amin!
